Spectacolul "Ciuleandra" după L.Rebreanu.

“Liviu Rebreanu nu inventează şi nici nu împrumută din limbi străine termeni sau expresii. Lui i-a fist deajuns româneasca cea “proastă” a poporului, căreia a creat capodopere. Desigur, sociologic, atitudinea sa explică nu numai prin origine-i ţărănească, ci şi prin apartenenţa la pământul transilvănean. Păstrarea limbii era, în Ardeal, o modalitatea de rezistenţă naţională, un gest reflex de apărare faţă de supritori”
(Stancu Ilin “L. Rebreanu în Agera”)

În viziunea regizorului Boris Focșa, “Ciuleandra” este ”romanul marilor conflicte dramatice”, în care analiza psihicului uman se adâncește și capătă nebunia dansului cu același nume, într-un cadru din ce în ce mai amețitor, în care fiecare personaj se dezlănțuie. Acest joc este, de asemenea, un dans al destinului unde mulți își găsesc sufletul pereche, după cum afirmă unul dintre personaje: ”Apoi, prin partea noastră, mai toți flăcăii, de la Șuleandra, se însoară”.

Degradarea psihică a personajului principal, Puiu Faranga, se produce progresiv, de la un om normal la începutul romanului, până la sfârșit devine un nebun în toată regula.

După crimă, vinovăţia şi responsabilitatea sunt principalele poveri ale conştiinţei lui Puiu Faranga, poveri de care încearcă să scape. Toate frământările de conştiinţă, cât încă mai are luciditate, au un singur scop: să arate că este iresponsabil pentru crimă, că nu este vinovat, pentru că nu ar avea niciun motiv personal. Tatăl îi sugerează să simuleze nebunia, dar o minimă raţiune (sau numai viclenia) îi dictează să nu adopte această cale. I se va părea mai credibil să se refugieze în argumentul aparent „raţional” al predispoziţiei ereditare spre crimă. Astfel i se pare că scapă de povara responsabilităţii personale. Dar cine îl poate scăpa de sine însăși?